Legendă- porțile Maramureșene

A fost odata ca niciodata , ca daca –ar fi nu s-ar povesti,  pe plaiuri Maramuresene ,  pe taramuri binecuvantate pana atunci  de Dumnezeu venise mare napasta.  Ca doara cine sa fie de vină pentru toate , omul cu mintea si cu gura lui la care nu știe pune frâu.   Toti  isi aminteau doar vremuri bune, gospodarii frumoase, animale grase, ierburi inalte si copaci vesnic roditori care aduceau bunastare gazdei. Copii crestea frumos si vesel, vecini se ajutau  si erau prieteni, usile caselor ramaneau vesnic deschise oricui.   De o vreme nu mai era la fel, nimeni nu stia cand s-au schimbat lucrurile, femeile au devenit galcevitoare, barbatii  stateau mai mult la crașmă lăsând animalele in grija copiilor, si gospodaria  in grija nevestei. Pe ulite se auzeau injuraturi in loc de cantece. Copii grijind animalele se băteau cu pietre si multi s-au betegit.  Pricina de scandal se isca din orice deși toț i aveau de toate cele.

Sfantu Petru si Dumenzeu aflati  in vizitele periodice de control, se uitau si se minunau.  S-au hotarat sa pedepseasca oamenii  nerecunoscatori si au hotarat ca  vor trimite molime, peste animale, mană peste plante, beteșug peste oameni si vor incuia de la vederea lor soarele.

Dar Doamne zise Sfantul Petru,  cand vei ridica pedeapsa, nu poți sa ii pedepsesti pe veci.

Bine, zise Dumnezeu,   voi ridica molima cand in fiecare casa va exista semn ca acei oameni respecta univesul pe care l-am creat  si isi iubeste aproapele  .

Si cum vor sti care e leacul? întreba Sfantul Petru.

Uite , colea un mester cuminte care ciopleste lemnul, lui ii vom spune leacul si daca credinta lui e destul de mare va sti ce sa faca.

Ion, mesterul in lemn  , primi cu un zibuna  drumetii sarmani, si asculta cu gura cascata cimilitura  pe care o vorbeau acestia. Ii omeni  cu ce avea mai bun si ii lasa sa plece gandind ca multi nebuni sunt pe lumea asta.

Anii treceau viata pe acele plauiuri devenea din ce in ce mai grea.  Vitele se imbolnaveau, copacii mureau incet , soarele nu mai aparea pe cer decât rareori, nori deși si negri din care nici macar poaie nu cadea acopereau permanent cerul. Lumea incepea sa vocifereze, uitasera vechile certuri si se intalneau sa se sfatuiasca ingrijorati, ce e de facut? Cum sa imbuneze pe Dumnezeu.

 In mintea lui Ion , acum bărbat matur, cuvintele străinilor omeniți   odată  demult prindeau  alt ințeles  ” molima se va ridica când în fiecare casă va exista semn că acei oameni respectă univesul pe care l-am creat  si iși iubește aproapele  .”

A mers la mai marele satului , in adunarea bătrânilor si a spus povestea lui veche,  intrebând ce inteles ar putea fi în astă poveste. Batrânii s-au gândit  si iar si iar si l-au chemat pe Ion si i-au spus.

Dacă ție ți-a fost incredințată această taină , atunci tu ești cel care știe cum să ne scoată din năpastă, tu cum  gândești?

A mers Ion acasă si s-a gândit mult, a mângâiat lemnul cu care lucra si a cerut un răspuns. A pus mana pe unelte si in trunchiul in care lucra au inceput sa apară semne ceresti  si  pamantesti. Cand a teminat lucrul in fața lui parea sa fie o poartă , cu stâlpi inalți, cu motive de  flori , plante , stele maiestru  lucrate.

A chemat bătrânii satului si le-a aratat ,”Uite fiecare om curat la suflet va pune in fata casei o astfel de poarta  care sa aibă înscrise in ea, soarele si luna, pamantul si apa, plantele si animalele. Oricine va intra pe poarta casei va lăsa afară tot ce e rău, si va intra prin poarta mulțâmind lui Dumnezeu pentru tot ce a primit pe lumea asta, bine sau rau.”

Si de atunci  , încet , lucrurile s-au schimbat, Dumnezeu a ridicat năpasta, oamenii au rămas buni si primitori. Cel ce rătăcește pe acele plaiuri mai vede porți vechi măiestru lucrate  la case mici  in care poate nu mai locuiește nimeni, dar si porți noi, făcute  recent la oameni gospodari care vor sa spună că ei sunt veșnic recunoscători pentru ceea ce dă Dumnezeu ,  bine sau rău.