Nimic mai fals. Te trezești nîuc ăn anumite momente că cerul se prăbușește pe tine, ai o senzație de deja vu , și tretrăiești momente pe care le cunoști, de acum 9, 10 ani, ai mai fost pe aici, nu cu aceiasi oamni, dar recunoști zdobirea de suflet, neputința și efemeritatea a tot ceea ce ai dorit să faci.
Ca să mă exprim mai plastic ești tot la nivelul construirii de castele din cuburi.
La 2 ani a construi , a strica și reconstrui nu implică nici o emoție nici o problemă. Sute de turnuri se pot dărâma pe minut , ești la fel de fericit să o iei de la capăt.
Pe la 7 ani , construcția din cuburi devine mai elaborată, timpul investit , atenția și creativitatea duc la rezultate spectaculoase , când un alt copil, sau chiar un gest stângaci de al tău cu un gest poate dărâma tot. Atunci suferi, o oră , două, îți trece și o iei de la capăt .
La 25 de ani, schimbările bruște le accepți ca un nou intrat pe scena vieții, nu ești tu la butoane, o iei de la capăt căutând frumosul în sursa clocotitoare de creativitate.
Peste încă 25 de ani, când te apropii tu de butoane , când lucrurile cresc frumos în mâinile tale, când începi să însemni ceva pentru unii sau alții, vine iar cutremurul și strică tot ce ai clădit. În mâna unor apropiați totul se sfărâmă și dispare ca și cum n-ar fi fost , pe principiul castelului de cuburi din copilărie.
Acum nu îți mai trece atât de repede, ai pus deja în tot ce ai construit bucăți din tine.
Distrugerea rupe bucăți din tine.
Te întrebi: O mai pot lua de la capăt?
Acum este momentul să spui ” Domnul a dat , Domnul a luat! Fie numele Domnului binecuvântat!”
